Lectura lunii - Celălalt Soare, Câteva însemnări ale unei autobiografii spiritualea lui Olivier Clement

Celălalt Soare, Câteva însemnări ale unei autobiografii spiritualea lui Olivier Clement

Celălalt Soare, Câteva însemnări ale unei autobiografii spiritualea lui Olivier Clement[1] este, într-adevăr, o mărturisire matură a unuia dintre cei mai distinși teologi ai Răsăritului.

Este o carte care pleacă de la rolul determinant pe care-l au bunicii și părinții în formarea copiilor (permiteți să plecăm în prezentare de la acest aspect), cu gândurile și gesturile lor, dar și cu întrebările mature ale copiilor, și răspunsurile „absurde” ale celor vechi, pentru progeniturile istețe la opt-nouă anișori. Cităm chiar acum o descriere bunicului: „Bunicul meu a murit ca Drept, stoic, lucid, refuzând să fie amăgit cu privire la starea lui. Cred că ar fi vrut să ne binecuvânteze, dar nu știa cum. … Se considera pregătit, fără fanfaronadă, dar și fără încredere, să-L întâlnească pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu există. Dar se pare că era vorba de dumnezeul moralei … Și-a purtat până la capăt, fără fanatism, propria mărturie. După război și după revoluția rusă refuzase să treacă la comunism. Spunea că-i aduce aminte prea mult de catolicism …. Pentru el, ca și pentru tată meu, nu exista justificare pentru minciună sau sperjur”[2]. Așadar, tânărul Olivier a primit inconștient o zestre morală de o calitate înaltă și aceasta l-a ajutat, mai târziu, să atingă Esența. Adăugăm și câteva rânduri despre figura tatălui: „În război, față în față cu moartea, tata a trăit experiența pură a prieteniei. Dar, odată terminat războiul, s-a terminat și cu prietenia, fiecare cu ale sale. … Ceea ce-l mai susținea pe tata erau meseria și familia. Dar nu mai era familia satului, însuflețită de vecinătate, înrădăcinată într-o comunitate mai amplă. Era familia închisă a orașului. … Se cufunda, se sufoca, tăcea. Era un enoriaș fără parohie, un contemplativ căruia nimeni nu-i vorbise despre Dumnezeul cel Viu”[3].

Credem că fiecare din noi sesizează în cele două citate geniul autorului în a contura cât de aproape au fost cei doi înaintași ai lui de creștinismul autentic, dar mai ales de lipsa mediului și a creștinilor practicanți din viața lor, oameni, care prin felul în care trăiesc, schimbă vieți[4]. Toate acestea vădesc chinul omului care-L simte pe Dumnezeu și nu știu să-L trăiască. Credem, cu adevărat, că este o suferință să nu ajungi să pui mâna pe El, să-L simțim în noi.

De asemenea, volumul aceasta mai are și o enumerare a minusurilor pe care le-au avut sistemele politice și „înțelepții” filosofi ai secolului trecut, și cum au dus la o schimonosire a omului: „Așadar, iată explicațiile, marile explicații ale ateismului, așa cum le-am descoperit. Cea marxistă, prin alienarea socială. … Explicația nietzscheană, voința de forță, de sănătate, de joc creator: Dumnezeu nu mai este atunci decât lumea iluzorie a ideilor și a valorilor, refugiul slăbiciunii noastre și arma resentimentului. Iar Freud, desigur, povestea supra-eului alimentată cu culpabilitatea infantilă, unde Dumnezeu nu mai este decât proiecția tatălui castrator, al tatălui sadic”[5]. Iată ce evidențiază mai târziu: „Toți lucizii aceștia se sfâșie între ei orbește și nu știu câtuși de puțin să se asculte unii pe alții”[6]. Pentru a evidenția ce mare câștig multidimensional este ca omul să fie conștient cu Dumnezeu, mai notăm că „Lenin a descoperit spre sfârșitul vieții sale că Stalin era grosolan. Ontologic grosolan, am putea spune. Revoluția era realizată, partidul era la putere, dar secretarul general al partidului era grosolan până la dezumanizare (credem că aici sunt vizate ororile acestuia, n.n.). Lenin a descoperit cam târziu problema valorii morale a oamenilor și faptul că nu se poate diviza cultura, că nu există o cultură burgheză și una proletară. Și nici morala nu se divizează. Cam târziu, e adevărat”[7].

Dar mai presus de aceste două căi de formare, se așază cultura și rezultatele științei cu toate ale lor. Dacă între noi se găsește un intelectual neconvins de existența sufletului, sau care citește mult din nihiliști, din materialiști, și se adapă consecvent din felul de a trăi al omului de azi, opusculul lui Olivier Clement poate fi un veritabil ghid care ne poate însoți de la limitele omului maimuță la simțirea prezenței lui Dumnezeu. Iar aceasta se face din aproape în aproape, fără a sări pași, ci ajutând într-adevăr la esență în stil cartezian. El amintește de dadaism, de suprarealism; ne sfătuiește ca noi, creștinii, „să laicizăm marxismul”, „să-l inserăm într-un dinamism divino-uman, să denunțăm pseudo-religia marxistă”[8]; ni-i sugerează pe Adolphe Dupront, Jung,Poussin, Chardin, Cezanne, Loris Junec, Dostoievski, Lossky, Berdiaev, Evdokimov, India și budismul ei, etc.

Bineînțeles, că el se adresează și celor din țara lui, care din diferite motive plauzibile, au avut dreptate, ca în istorie, să se comporte anapoda în relația cu Divinul: „Creștinilor! – să precizez: creștinilor din Occident! – de ce L-ați înfățișat pretutindeni pe Iisus ca pe un cadavru, un mort lipsit de speranță, pe El, biruitorul morții? Trupul lui Iisus nu a fost niciodată un simplu cadavru, Duhul nu a încetat niciodată să-L pătrundă …”[9].

Autorul nu povestește doar trecutul, ci, el are intuiția de a insera pe alocuri și reflecțiile sale cu privire la prezent. Iată o probă care arată limitele a tot ceea ce este creat de om și pentru om: „Această cultură, diversă – iar eu am vorbit doar despre una dintre formele sale – nu s-a prăbușit deodată peste tot. Pentru multe medii franceze, îndeosebi pentru creștini, această prăbușire este contemporană. Este fără îndoială proba, dură, dar în cele din urmă benefică, a libertății. Devii conștient că te afli la fundul sacului, te repezi către religiile de înlocuire, politice sau de alt fel, dat totodată vin și înaintemergătorii unui creștinism înnoit”[10].

Este demn de așezat în contrapunct imagini din copilărie și maturitate, de unde reiese cât de important este să înțelegi corect și să trăiești simțind duhovnicește. Iată prima imagine: „Cu trei ani în urmă, am petrecut câteva săptămâni într-o vale din Pirinei, un loc verde-cenușiu, plin de dulceață. Este, sau cel puțin a fost foarte multă vreme, un ținut creștin. Pretutindeni, cruci de piatră cenușie. Și Iisus mort. Băiețelul meu avea pe atunci aproape trei ani, iar eu nu-i mai puteam spune că Hristos a înviat, căci crucile mă contraziceau. Copilul merge din cadavru în cadavru. Moartea înghițea viața. Cel puțin, asta vedea el. asta am văzut și eu mult timp”[11]. Iată a doua imagine, a cimitirului din trecut, dar modernizat, astăzi fără cruce, dar cu obiecte de artă: „Cimitirele fără cruce, lespezi funerare frumos cioplite ale cimitirelor latine, orgoliul familial, locuri de veci și acea obsesie a curățeniei tipică raționalismului laic …”[12]. Și iată a treia imagine: „A trebuit să cunosc Răsăritul creștin (dar acum știu că și Apusul, mai ales în mănăstiri, își are răsăriturile sale tainice) pentru a regăsi, de data aceasta în conștiința învierii bătrâni luminoși, a căror simplă prezență te ajută să trăiești, să mori, să te transformi pentru moarte. … M-am dus la mănăstirea Cernica … Două ostroave legate printr-un drum în mijlocul unui lac de câmpie. Monahii români au avut darul de a afla locuri inițiatice … Mă însoțeau mai mulți prieteni români și fiecare a vrut să-mi arate propriul său mormânt: totul era gata, numele, data nașterii, nu mai lipsea decât cea a morții. Mi-au spus că vin adesea să se reculeagă aici în cimitir. Mireasma salcâmilor, cântecul cucului; în apropiere rugăciunea călugărilor.”[13].

Autorul trece tangențial și la etica pe care astăzi o folosim, mai ales în Occident, în a petrece pe cineva, adăugând, imediat, felul care se mai practică în Orient: „În prezent, în medii asemănătoare, muribunzii sunt lăsați să plece singuri. Fie sunt la spital și rămân acolo, fie sunt acasă, și noi ne ducem la culcare, din moment ce am făcut tot ce se putea, din moment ce nu mai este nimic de făcut … Mortul este lăsat singur în camera lui și așteptăm să se ducă cât mai repede. Nu mai știm ceea ce toți oamenii, de pretutindeni, au știut dintotdeauna, oricare ar fi fost concepția lor despre moarte: că nimeni în realitate nu moare singur, că dragostea și rugăciunea celor vii îi ușurează ultima plecare”[14].

La teologia chipului, autorul adaugă și filosofia arhitecturală a lăcașului de cult apusean, de unde se înțelege imediat predispoziția pentru Orientul îndepărtat: „Occidentul se deschide spiritualității impersonale a Indiei, nostalgiei acesteia de a ieși din timp, iar India se deschide istoriei celei mai apăsătoare, patimilor maselor și indivizilor. În China s-a instalat deja un materialism provincial amestecat cu activism puritan, în China, atât de mult marcată de budism”. Concluzia? „Pretutindeni este așteptată … divino-umanitatea”[15].

Așadar, autorul a intuit, a citit și a înțeles că istoria religiilor și calchierile Apusului indică spre Ortodoxie. Mare descoperire personală! Mare dar! „Această filogeneză a Duhului care, treptat, se desfășura în mine, om gol în fața morții goale, mă conducea spre taina lui Iisus. Iisus, pe Care India Îl dezîntrupează în figura de avatâra, …Iisus, pe Care iudaismul a vrut să-L ignore … Iisus, mărturisit de Mahomed ca născut din Fecioară și purtând pecetea sfințeniei … Iisus. Îl întrezăream mereu prin Evangheliile pe care le citeam încă din adolescență. Le citeam, le respingeam, încercam să le uit, credeam că le-am uitat, dar nu puteam să nu le reiau. Nu mă puteam hotărî să relativizez ceea ce spunea Iisus, ceea ce spunea despre El însuși, ...”[16].

Așadar, Olivier Clement face o mărturisire, a spovedanie argumentată științific și-și descrie în această carte drumul său de la catafatic la apofatic, de la nimic la Cel Care este, „Iisus. Îl întâlneam, Îl iubeam, Îl contestam, mă lăsam contestat de El atât pe cărările oamenilor, cât și pe cărările lui Dumnezeu”[17]. Mai mult sau mai puțin asemănător, acesta este drumul inițiatic al fiecărui creștin practicant. Numai după ce ne convingem de cât de sănătos gândește și propune să trăim Biserica Ortodoxă, avem determinarea de a ne asuma învățătura și viața ei și așa devenim creștini mărturisitori.

Încheiem scurta prezentare citând un moment determinant din viața autorului, toate cele spuse fiind dovezi clare care trimit la seriozitatea cărții, și la faptul că ea poate fi biletul de vizită al unui ortodox pentru un creștin – necreștin sau pentru on alt om, dar nu mai puțin, mai întâi, pentru noi înșine: „Am primit botezul în Biserica Ortodoxă. Aveam treizeci de ani. A fost o alegere lucidă și gravă. Un risc și în același timp confirmarea unei evidențe. O alegere conștientă, ca să spunem așa, deși este nevoie de fapt de întreaga viață, de întreaga moarte pentru a deveni conștienți de harul baptismal, pentru a muri și a naște în Hristos”[18].

Iată cum adnotează peste timp Olivier Clement: „Au trecut mulți ani de la intrarea mea în Biserică. Biserica nu dezamăgește dacă înțelegi ce este: pământul din care urcă seva hrănitoare, această mare putere de viață care ni se dăruiește și care de noi depinde să o punem în lucrare în deplină libertate”[19].

„Nu consider Ortodoxia o confesiune din rândul celorlalte. Iubesc și cinstesc în ea fidelitatea față de Originea și Țelul creștinismului, acea divino-umanitate hristică în care suflă Duhul. O fidelitate încăpățânată, dar, sub suflarea Tradiției, inteligentă … Da, eu gândesc Ortodoxia în termeni de temelie, de pământ mănos, de rădăcini, de criptă. Și de Sfârșit ca transfigurare universală. Trebuie să se întâlnească și să se fecundeze reciproc simțul răsăritean al tainei și simțul apusean al responsabilității istorice. Ortodoxia amintește Apusului de Dumnezeu Cel răstignit, de omul îndumnezeit. Apusul creștin amintește Ortodoxiei că nu poți să vorbești fără să făptuiești. Întâlnirea lor desemnează noul chip al divino-umanității”[20].