Lectura lunii - Dumnezeu este atât de aproape

Profesorul doctor Dmitri Avdeev este cunoscut multora dintre noi prin cărțile sale în care scrie ca și specialist în psihiatrie și psihoterapie[1]. Experiența și trăirile sale transpar direct și se concentrează pe cazuri specifice de probleme de sănătate; ele sunt rodul cunoștințelor acumulate, dar și al vieții lui duhovnicești. Însă, în cartea pe care v-o prezentăm acum, noi îl descoperim pe autor prin prisma mărturisirilor sale de suflet, pentru că, după cum este normal, viața sa, ca a multora dintre noi, a fost marcată de întâlnirea cu oameni deosebiți, de locuri aparte, de amintiri care rămân peste ani.

Așadar, cartea Dumnezeu este atât de aproape, Povestiri și amintiri, apărută la Editura Sofia anul trecut evocă doar câteva din întâmplările prin care Dmitri Avdeev se descoperă ca unul dintre noi, om credincios lui Dumnezeu. Prima dintre ele se înrădăcinează în locul copilăriei, și apoi în unul din popasurile în devenire a familiei sale. Aici el a avut „ocazia” de a-l întâlni pe episcopul locului, arhiereul Varnava, de la care primea sfaturi duhovnicești și binecuvântare; „Aceste întâlniri au fost pentru mine un ajutor neprețuit. Vlădica mă primea întotdeauna cu multă deschidere – mă mângâia, mă povățuia și se ruga pentru mine. Am simțit mereu aceasta, cunoscând din experiență puterea și lucrarea rugăciunii lui”. Subscriem că preasfințitul părinte, Vladimir Viktorovici Kedrovm, era un descendent dintr-o familie de slujitori de mai bine de 300 de ani; tatăl lui a fost arestat cu o săptămână înainte de hirotonia în diacon, a fost exilat și i s-a pierdut urma. Mama, care era însărcinată pentru a patra oară tocmai cu el, trebuia să fie deportată în Siberia în Sâmbăta Mare; din motive necunoscute a fost amânată arestarea, și așa, nașterea viitorului episcop a anulat deportarea.

Autorul nostru a primit de la preasfințitul ca binecuvântare o cruciuliță. Era un dar deosebit, sfințită la mormântul Domnului, iar urarea pe care i-a făcut-o vlădica a fost aceasta: „Pentru ca crucea ta să fie mai ușoară”. Și, într-adevăr a avut încercări în timpul cărora arhiereul îi spunea: „Fii cu Hristos. Trebuie să-ți porți crucea și în bucurii, și în necazuri”. La un moment dat el a dăruit crucea unei colaboratoare, cu gândul ca soțul ei să ajungă să se boteze. Deși, actul sacramental încă nu se petrecuse și au trecut ani în șir, deodată lui i s-a făcut un dor atât de mare de cruciuliță, încât a căutat-o pe Ludmila, și i-a cerut înapoi scumpa sa amintire. Când i-a povestit vlădicăi toată întâmplarea, acesta a spus: „-Cruciulița a fost dată ca binecuvântare pentru tine, nu pentru altcineva!”[2].

O altă evocare aparte este cea legată de sfințitul mărturisitor Petru (Celțov) de Velikodvorie, care s-a făcut prezent în viața autorului prin oameni, prin cărți despre sine, articole, și chiar printr-un vis. Scopul urmărit de sfântul mărturisitor era clar: de a-l întări în credință pe autorul nostru; tot în acest sens l-a îndrumat îndeaproape ca să ajungă la biserica în care el slujise și în care îi erau așezate sfintele moaște. Sfântul mărturisitor s-a născut pe 20 august 1888, a fost fruntaș la seminar, s-a căsătorit după primul an de academie. La Optina, el și soția sa, au fost binecuvântați cu icoana Maicii Domnului „Potolește întristările noastre”, căci o parte din viață și-a petrecut-o printre aresturi și surghiunuri. Într-un final a fost numit preot la biserica din Peatnița. Aici avea următorul program: „Se trezea de obicei la ora 3 dimineața, se ruga, iar la 4 și jumătate era deja în biserică. Acolo începea mărturisirea. Oamenii veneau cu trenul în jur de 4 dimineața. Veneau de peste tot: de la Moscova, de la Leningrad, de la Smolensk, de la Vladimir și din alte orașe. La ora 6 începea Liturghia. După Liturghie, părintele făcea agheasmă și parastas pentru cei adormiți. Într-o ordine deplină. În jurul orei 12, se odihnea o vreme de o oră și din nou se grăbea la biserică – unde făcea rugăciuni și stătea de vorbă cu credincioșii. Domnul l-a înzestrat cu darurile înainte-vederii și tămăduirii bolilor”[3]. Un alt fapt care iese din „tiparul” timpului nostru este următorul: „În post, părintele împărtășea până la 500 de oameni. Stătea cu Sfântul Potir până îi amorțea picioarele, iar mâna lui era sprijinită de ceilalți preoți”. A trecut la Domnul pe 12 septembrie 1972, iar în 2000 a fost preaslăvit în soborul noilor mucenici și mărturisitori ruși.

O altă serie de întâmplări evidențiază evlavia unor creștini la anumiți sfinți; datorită credinței lor puternice, sfinții le înlesneau „binecuvântări” care ieșeau din firescul lucrurilor. În contextul călătoriilor în Athos, autorul a cunoscut un creștin sârb care, a ajuns să se căsătorească și să trăiască o mare parte din viața lui în Elveția, numai că din cauza greșelilor conjugale, și-a pierdut familia și s-a însoțit cu păcatele grele ale timpurilor noastre. Iată momentul trezirii: „Într-o dimineață de toamnă, dintr-odată, am fost atras de biserică. Nu am nicio explicație pentru asta, dar nici n-am încercat să caut; sufletul meu tânjea după ea. … Nu-mi amintesc cum am ajuns în fața icoanei Maicii Domnului. Lacrimile, ca niște pâraie de primăvară, îmi curgeau din ochi fără să vreau. În suflet s-a făcut atâta pace și liniște… Cred că atunci a avut loc o renaștere a sufletului meu. – Îi voi cere Domnului să îmi mai dea încă un de pocăință”[4].

Despre un alt creștin pe care l-a întâlnit tot în cadrul întâlnirilor din Athos, autorul scrie: „N-am fost uimit de necazurile sale care se dau după puterea fiecărui om, ci de felul în care se raporta la ele. De atitudinea lui creștină cu smerenie, mulțumind Domnului pentru toate, cu supunere față de cele hărăzite de Dumnezeu”[5]. Iar despre un viețuitor de la Rusicon spune: „Acest schimnic se ruga permanent pentru toți cunoscuții și necunoscuții. Sufletul lui nu accepta ca, din pricină că nu își găsea ochelarii, oamenii să nu fie pomeniți la slujbă. Cât de bine e să ai un astfel de rugător! … Da, lumea dăinuiește prin rugăciune. Și ea va fi ținută astfel până la sfârșitul veacului. În lume trăim fără griji, plini de nepăsare. Dar cineva plătește bunăstarea noastră duhovnicească prin nevoințe și rugăciuni stăruitoare către Domnul. Să ne închinăm lor până la pământ!”[6].

O secțiune aparte a opusculului este cea a povestirii despre unii oameni minunați pe care autorul i-a întâlnit, iar dintre acestea vom reda esența a două dintre ele. Prima are în vedere începuturile profesării sale care se desfășurase sub auspiciile științelor timpului și în duhul anilor 90. „Timpuri grele. Țara era într-o continuă schimbare. Demolarea ideologiei, vidul spiritual, criza economică. Întreprinderi închise, oameni aruncați pe stradă. Inginerul ajungea să vândă în piață, profesoara era servitoare prin Europa … A apărut atunci un număr mare de magicieni, vrăjitori, bioenergeticieni și alți slujitori ai ocultismului. Psihoterapia oficială, în acei ani, nu diferea prea mult de practicile oculte, iar pacienții se înmulțeau în fiecare zi. Tot în acea vreme a început să renască viața bisericească în țară. În 1991, au fost readuse la Diveevo moaștele sfântului Serafim de Sarov. Acest mare dar, cred, a trezit la realitate sufletele multor oameni. …În acea vreme unii psihologi și psihoterapeuți credincioși au încercat să-și impună viziunea ortodoxă în procesul terapeutic. …Mulți psihologi, psihiatri și psihoterapeuți au ajuns în acea vreme la Biserică, la Ortodoxei.

Printre ei mă aflam și eu. Am descoperit operele sfântului Teofan Zăvorâtul, sfântului Ignatie Briancianinov și sfântului Ioan de Kronstadt. Am început să înțeleg că noi, specialiștii … suntem deseori asemenea unui cerșetor care stă pe o pungă de aur și întinde mâna după milostenie. O vreme am șezut în două luntre, adică am lucrat într-o clinică de stat, ca psihoterapeut, însă în sufletul și în gândurile mele se făcuse deja o fisură adâncă. … Cum să faci? Să-ți schimbi profesia? Să pleci? Astfel de întrebări îmi puneam deseori. Într-o zi, am vorbit pe această temă cu un preot cunoscut. El a tăcut, s-a gândit, iar apoi, privindu-mă cu îngrijorare și atenție, a spus: - După plecarea ta, locul tău va fi luat de un necredincios care se va ocupa de meditație și transă … Încercați cu ajutorul lui Dumnezeu să umpleți psihoterapia aceasta cu conținut ortodox”. În această deschidere de drum, Dmitri Avdeev a fost susținut din spate de mama sa, cardiolog, care l-a avut ca pacient chiar pe vlădica Varnava (de care am scris la începutul prezentării) aproape opt ani, și căruia i-a cerut rugăciunea pentru fiul ei. Tot mama i-a dus starețului Ioan Krestiankin întrebările fiului și de fiecare dată, în cele trei rânduri, a primit răspunsuri clare. Iată ce spune autorul: „Tot ce mi-a transmis starețul am păstrat în inima mea. Și după atâția ani pot spune cât de adevărate și exacte au fost sfaturile sale duhovnicești. Au fost vitale pentru mine. Domnul, prin părintele Ioan, mi-a arătat de ce avea nevoie sufletul meu”[7].

De asemenea, autorul ne dezvăluie cum prin rugăciunea sa, prin ungerea cu untdelemn de la sfântul Maslu, a încălzit sufletește un ateu, fost coleg de cameră într-o cameră de spital: „În ziua în care am fost internat, când mi-am aranjat lucrurile, am scos din geantă câteva iconițe și cărțile de rugăciuni. Aleksandr Petrovici a aruncat o privire asupra iconițelor și a spus: - Eu nu cred. N-am nevoie de asta. Însă nu-i judec pe cei credincioși. … Într-o duminică, după rugăciunile de dimineață, am citit și Acatistul Mântuitorului Iisus Cel Preadulce. Spre mirarea mea, Aleksandr Petrovici nu s-a mai foit până ce nu am terminat rugăciunea. Avem cu mine untdelemn sfințit de la maslu. Îmi dădeam cu el de fiecare dată la sfârșitul pravilei. Și iată, în acea zi mi-am dat seama că Aleksandr dorea să participe și el la procedura duhovnicească necunoscută lui”[8].

Tot în carte se mai povestește și despre întâlnirile cu părinți deosebiți, cum ar fi: Serghie Petin, Adrian Kirsanov, Ioan Krestiankin, Teofil Părăian, etc.

Așadar, Dumnezeu este atât de aproape de om, de creația sa, prin necazuri, dar mai ales prin oameni, prin părinți, prin sfinți, prin icoanele Maicii Domnului. Mărturia acestui doctor înseamnă lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, contemporanii săi, iar măreția ei constă în faptul că ea a fost trăită și este conjugată cu pregătirea sa științifică.