Lectura lunii - Haina sufletului, Despre frumusețea dumnezeiască și omenească

Haina sufletului, Despre frumusețea dumnezeiască și omenească, este o îmbinare armonioasă între două mărturii, un psiholog și un preot; ambii au ca și subiecte de lucru persoana umană, dar fiecare cu specificitatea sa. În prima jumătate a cărții avem detaliate meditații psihologului Natalia Inina, iar în cea de a doua parte citim din reflecțiile părintelui Pavel Kartașev. Este o intuiție potrivită pentru creștinul de azi, deoarece ambele abordări vin cu experiența din teren și împreună sunt o sinteză de care astăzi este mare nevoie. Căci, nici psihologul nu are toate mijloacele pentru vinderea sufletului, dar nici partea sacerdotală dacă nu ține cont de științificitatea și beneficiile psihologiei, nu reușește să ajungă la tot omul. Așadar, se cere sinteză, împreună lucrare, capacitate de a privi întregul din cât mai multe unghiuri.

Întru început se subliniază încă o dată transformarea pe care au suferit-o anumite științe, cum ar fi politica și arta, căci „estetizarea politicii și politizarea artei au dus la faptul că frumusețea a început să servească răului, rigidității și lăcomiei. Dar există un alt vector: pierderea legăturilor morale și spirituale a dus la înlocuirea frumuseții prin urâțenie. Astfel, urâțenia a ajuns să se substituie frumuseții, care a devenit o icoană sau, mai degrabă, un idol”[1]. Și aceasta este în dezacord cu maximele unor literați sau filosofi, cu bunul simț, după cum se vede din citate următoare: „Frumusețea (lumii) este armonizarea perfectă cu Frumusețea desăvârșită”. De unde și remarca: „Cu alte cuvinte, nu este vorba doar de despre frumusețea ca atare, frumusețea naturii și a universului, ci despre rolul ei în formarea omului, a personalității și a sorții sale”[2]. Apoi, urmează morala: „Dacă suntem atrași de ceva pur și frumos, atunci vectorul nostru de mișcare este corect, deoarece căutăm adevărul și nu dăm satisfacția propriului ego. Dacă, dimpotrivă, suntem atrași și ademeniți de ceva magnific și seducător, dar neglijăm glasul liniștit al sufletului, care rezistă acestei atracții, și ne repezim la întâlnirea care ne promite plăcere, desfătare și extaz, atunci suntem pe calea falsă, care duce în direcția opusă adevărului”. Concluzia: „Această greșeală existențială este, în mare măsură, cauza majorității dezastrelor spirituale și psihologice care s-au prăbușit peste capul bietului om și al umanității în ansamblu”. Deci, se cade să citim de două sau de mai multe ori, ca să reținem o dată pentru totdeauna, că „punând materia în prim plan, nu biruim moartea, ci ne lăsăm învinși de ea și dispărem în nonexistența în care nu există nici viață, nici bucurie, nici frumusețe”[3].

După ce se repetă truismul că „nicio tehnologie modernă nu poate salva omul de durere, suferință, frici, anxietăți; ea nu-l poate proteja de durerea pierderii, de frica morții, de pustietatea sufletului, dacă sensul vieții se pierde, inclusiv publicitatea, TV-ul și altele …”, se afirmă că prin dezvoltarea acestora, umanitatea a câștigat, dar omul a pierdut. În ansamblu, tehnologiile au adus un mare beneficiu medicinii, dar în aceeași măsură, rafinarea lor are un efect devastator pentru cei care sunt consumatori de anumite secțiuni ale net-ului, sau pentru cei care fac din armele de război și comercializarea lor, sursa vieții lor.

Cele de mai sus, se întăresc prin multe exemple, dintre care noi cităm unul: a fost (și poate mai există) un tânăr, care în viața de mirean suferise de schizofrenie, și căruia i s-a administrat diferite procedee umane pentru vindecare, cum ar fi și electroșocurile și inducerea morții clinice; rezultatele au fost minime; acesta a ajuns în Biserică, a devenit ascultător, apoi și-a asumat monahismul, a fost hirotonit, și a devenit duhovnic și scriitor cunoscut. Lui i s-a adus o fată schizofrenică. Iar părintele a zis: „Boala aceasta este spre creștere duhovnicească”. Și iată ce s-a întâmplat: „Ulterior, pacienta mea a ajuns la spitalul de psihiatrie în stare gravă, câteva zile mai târziu se afla la terapie intensivă. După o lună, tatăl ei a fost botezat, convertindu-se la Ortodoxie. Două luni mai târziu, părinții ei au decis să o trimit pe fiica lor la o mănăstire de maici, … Recent am întâlnit-o di nou. În fața mea era o minunată femeie deschisă și extrem de prietenoasă. A absolvit Universitatea, are o viață activă și completă, îi ajută pe toți cei care au nevoie de ajutorul ei …”[4].

Autoarea conturează două realități frapant diacronice, idealul de neatins al bărbatului și a femeii, așa cum sunt prezentate de emisiunile TV, și fuga după aceste himere a oamenilor; într-un final, de aici se nasc o parte din bolile omului de azi. Să exemplifică, pentru că acesta este unul dintre atuurile cărții, acela de a întări prin exemple concluziile reflecțiilor. „Dacă este vorba de o fată, atunci apare o frumoasă cu părul lung și splendid, cu talia subțire și cu bust magnific, înaltă și zveltă … Dacă e o femeie, atunci există două opțiuni: fie e o femei de casă, firește și ea de o frumusețe rară, ocrotind confortul căminului său magnific, plin de arome de flori și de mâncare delicioasă. A doua opțiune este femeia profesionistă, … cu o mapă subțire din piele în mână, care privește lumea prin lentilele ochelarilor ale căror nuanțe se potrivesc fin cu culoarea machiajului. Ea zâmbește tuturor, de parcă ar spune:Contactează-mă, voi rezolva toate problemele tale.

Dacă e vorba de băiat, vedem un superman musculos cu pielea bronzată, care stă cu încredere pe superba lui motocicletă, privind publicul cu încredere și cu fervoare. … bărbatul, de regulă, se încadrează într-un singur tipar: un de afaceri de succes, atractiv, bogat și atrăgător sau un oficial de stat. Este elegant, dar respectabil; …Rămâne să completăm această lume fericită și frumoasă cu copiii și bătrânii – ambele categorii invariabil de fericite și frumos îmbrăcate”. Dar, din nefericire, între idealul vedetelor și normalul omului de rând este breșă.

Iată cum explica nevoia de media o tânără cu fobii grave căreia îi era frică să iasă din casă să-și ia copilul de la grădiniță: „Ar trebui să am întotdeauna un televizor și să am pornit mereu un anume canal. El aduce confortul în casa mea și mă simt bine”. „Dar un alt post de televiziune nu este mai potrivit?”, am întrebat-o. „Nu, numai acesta. Are reclame expresive, mulți prezentatori frumoși și emisiuni captivante. Celelalte posturi nu creează o atmosferă atât de confortabilă în casă …” – mi-a răspuns ea. „Am fost pur și simplu mirată! Se pare că, pentru unii, televizorul reprezintă o sursă de confort, armonie și frumusețe în casă …”[5]. Iar statisticile scriu că aproximativ 80% dintre ruși „aprind televizorul odată cu lumina, atunci când intră în casă!” și „visează că confortul, frumusețea și bunăstarea care curg puhoi de pe ecrane o să le intre în casă împreună cu lumina acestui aparat”[6].

Tot aici se discută despre obsesiile soțiilor care apelează la psiholog din cauza faptului că soții lor au relații cu alte femei și că beau. Primul sfat pe care specialista i l-a dat a fost îndreptat spre lucrarea cu sine: schimbarea ei va aduce și schimbarea soțului. Între timp ea a plecat cu acesta pentru o vacanță minunată în Alpi. La întoarcere, femeia respectivă în loc să se fi bucurat de tot ce o înconjura, „să simtă entuziasm și recunoștință atât față de viață, cât și pentru cel care i-a dăruit clipa aceasta”, primele cuvinte au fost acestea: „Vă puteți imagina, și acolo soțul a consumat câteva pahare de alcool?! Sunt atât de supărată, am sperat că schiurile îl va distrage de la băutură, dar el a abuzat …”. Între noi fie vorba, știți care a fost prima reacție a psihologului? A fost aceasta: „Mai merită să plece peste mări și țări? … Or, ea a preferat să observe paharul din mâinile soțului ei, să trăiască cu gândul obsesiv, să se amărască din pricina aceasta …”. Iar explicația cu privire la problema ei personală a fost aceasta: „impulsul care a obligat-o să acționeze în acest fel nu se naște din cauza perfecțiunii celorlalți. El apare din interiorul lor, deoarece frica, anxietatea, golul lor interior nu le oferă tuturor odihnă. Și aceștia găsesc orice fel de pretext exterior care să-i distragă de la propriile probleme interioare”[7].

Sunt cazuri în care după ce se ating măsurile ideale pentru o adolescentă sau femeie, ele continuă să fie obsedate de frica îngrășării, și „evită cu jenă să construiască relații cu bărbați și, în general, evită contactul cu oamenii. Pe scurt, la nivel psihologic și emoțional, se simt la fel ca înainte: fete grase și neatractive, deși sunt suple și chipeșe”[8].

„Dacă părțile personalității sunt în neconcordanță în om, atunci personalitatea sa este practic oarbă și neputincioasă”, scrie sfântul Teofan Zăvorâtul. „Omul care se împarte, se rupe în bucăți, pierzându-și integritatea, unitatea și completitudinea”. Scopul său „nu este averea, prosperitatea sau puterea, ci capacitatea de a iubi, de a mulțumi, de a crede, de a lucra cu bucurie și în mod creativ, transformând lumea în mai bine și umplându-o cu binele și lumina sufletului propriu”.  „Totuși, omul se teme de realitate, pentru că va trebui să privească și în sine însuși. Or, nu vrea deloc să facă aceasta, fiindcă evită să se confrunte cu propria lipsă de desăvârșire”[9].

            Autoarea are meritul de a vorbi clar de mitul „blondei neroadă și capricioasă” care este preferată de mulți bărbați în defavoarea unei fete blânde, înțelepte și modeste. De aceea este de preferat ca să fim oameni modești și exigenți cu noi, „iar interacțiunile cu ceilalți să fie pătrunse de omenie, înțelepciune și răbdare. Relația cu propriul trup nu presupune grija permanentă de el, ci contactul prietenos și sensibil cu el[10]. Una din marile concluzii ale cărții este aceasta: „Fiecare dintre acești oameni a avut experiența unor trăiri personale, a suferinței și a pierderii, însă acestea nu i-a determinat să aibă resentimente față de viață, ci i-a adus la acceptarea celor întâmplate, la capacitatea de a accepta viața cu întreaga lor ființă”.

            Totodată sunt discutate cazurile de codependență de cineva, cum este exemplul soției-mame perfecționiste, care dorește să facă pe placul tuturor din casă sau se jertfește la maxim și se consideră responsabilă de tot ce se întâmplă. „Aceasta este înțelepciunea cea adevărată: capacitatea de a vedea nu ceea ce vrei, ci ceea ce se există și de a dobândi discernământ, voință și iubire în tine însuți, pentru a acționa în această realitate în cel mai bun mod pentru toată lumea”.

Autoarea se mai întreabă în ce constă frumusețea bărbătească? Și după ce dă exemple, afirmă că iubirea, intențiile bune, dorința de a schimba propria viață și a oamenilor din jur în mai bine, sunt determinante. În ce constă frumusețea feminină? Masaj, peeling, saloane de fitness, saloane spa, clinici de chirurgie estetică, diate, elemente farmacologice – toate acestea sunt vârful aisbergului cu denumirea „goana femeii după frumusețe. … Nesfârșitele proceduri de lifting, eliminare a ridurilor, mărire a sânilor sau micșorare a lor, schimbarea formei trupului ș.a.m.d.”. Față de acestea, iată cum a răspuns o doamnă din societatea înaltă: „Nici nu am de gând să renunț la fața mea. În spatele fiecărui rid se ascunde o anumită etapă a vieții mele, în care am trăit nu numai suficientă bucurie, dar și durere. Așadar, nu am de gând să-mi schimb propria viață pe un aspect exterior ideal, în folosul modei contemporane”[11]. Într-o mare parte din aceste dependențe se ascund aceleași mecanisme: teamă profundă, lipsa contactului cu propria persoană și pierderea sensului vieții.

Tot în aceeași direcție, și în unele din familiile noastre se observă următoarea situație: „bărbații se plângeau adesea de faptul că soțiile lor acordă mai mult interes problemelor casnice, decât vieții conjugale. În cele din urmă, bărbatul începe să se simtă ca o anexă la spălatul de rufe, gătitul d hrană și călcat, … Femeia se vede, într-adevăr, obligată să soluționeze o mulțime de probleme casnice, dar lipsa de implicare a bărbaților în acest proces reprezintă parțial rezultatul lipsei de înțelepciune și de sensibilitate a femeilor contemporane”[12].

            Încheiem prezentarea de față prin redarea altei concluzii: „Esențialul rezidă în ideea că fiecare om trăiește nevoia lăuntrică de a fi viu, de a se simți în apele vieții, de a simți adierea ei. ... Totuși evitarea problemelor nu ne eliberează deloc de urmările acestei alegeri: începem să simțim nemulțumire profundă, neliniște, pustietate; …”. Să reținem una din ideile lui Erik Erikson: depășirea fiecărei crize precedente influențează etapele următoare ale vieții omului”. De aceea este de dorit ca în măsura în care dorim să ne dobândim pe noi înșine, să devenim vii, mai puternici și mai fericiți, va trebui să o luăm de la capăt: să învățăm să cădem, să greșim, să ne certăm, să ne împăcă, să ne manifestăm emoțiile, să fim deschiși față de emoțiile altora, să fim liberi și responsabili … „Când pierdem prima tinerețe, vigoare și naturalețe, o dobândim pe a doua, profunzime, armonie, înțelepciune, și putere. Este un nonsens să le comparăm, căci fiecare vârstă are propria ei comoară de oferit”[13].

Pr Cristian Prilipceanu