Lectura lunii - Ghimpele din trup

Lectura lunii - Ghimpele din trup

Ghimpele din trup este un titlu care-și are originea în 2 Cor. 12,7-10, unde marele Pavel mărturisește: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz …”. Textul afirmă că Apostolul avea o suferință fizică, cel mai probabil o boală oculară, după cum susțin sfinții Irineu al Lyonului, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ieronim, Grigorie cel Mare, Ioan Gură de Aur. Ceea ce este curios este faptul că sfântul Pavel s-a rugat Domnului ca să-i tămăduiască boala, dar acest fapt nu s-a petrecut. Este paradoxal; dacă unui om de talia Sfântului Pavel i s-a refuzat vindecarea, atunci noi ce să mai spunem? Totuși, Apostolul nu s-a izbăvit; de ce? Ca nu cumva să cadă în mândrie și să se laude cu descoperirile sale; ca să fie luat de exemplu de alții în a purta suferința; ca să se preaslăvească în el harul lui Dumnezeu. Aceste câteva explicații ale bolilor se găsesc argumentate pe larg în capitolele prezentei cărți. Deci, avem înainte un volum care, prin autorul lui, părinții și cunoscuții lui, își propune ca să aducă lumină în cazurile de suferință, ca să acceptăm ceea ce ni se rânduiește și să vedem în ea un medicament duhovnicesc[1].

Cartea este formată din 14 capitole și de 9 anexe, anexe care nu sunt altceva decât mici compedii de povești din diferiți autori, pilde sau texte de sfinți, toate care au în vederea subiectul acceptării conștiente a suferinței, legătura cu Dumnezeu prin rugăciune conștientă,

Deși la o primă vedre, unele boli nu au nicio logică, totuși, ele au un firesc al lor. Cum este posibil să moară cineva în floarea vârstei? De ce? – arată cauza. Pentru ce? – arată scopul. Așa ne întrebăm uneori când este vorba de cazuri despre care citim, auzim, vedem. Cu aceeași logică omenească ne putem adresa întrebarea cu privire la Mântuitorul, și fără a ne mai răspunde, rămânem într-o tăcere interioară. Absurdul irațional al morții Sale, are, așadar, la bază iubirea Lui pentru noi. Deci, suferința dumnezeiască este iubire. Cea omenească pentru sine sau pentru alții? Tot iubire?! Trei exemple. Sfântul Paulin de Nola, „Milostivul” (trece la Domnul în 431, și este prăznuit pe 22 iunie și 23 ianuarie), a răscumpărat o mulțime de creștini din eparhia sa căzuți în mâinile vandalilor. Datorită faptului că a folosit toată averea Bisericii în acest scop, în momentul când a venit la el o femeie cerându-i să-i răscumpere singurul fiu, nu mai avea nici un ban. Dar a mers el însuți rob la cotropitori. Și când șeful acestora a văzut cum suferă muncile și hărnicia și blândețea lui, s-a mirat nespus. I s-a propus libertatea și daruri multe. Dar a refuzat; a cerut eliberarea tuturor compatrioților. Celălalt caz este al sfântului Serafim de Sarov care, deși putea să se apere când fusese atacat, totuși nu s-a împotrivit. Sfântul Paisie Aghioritul de dragul unei fete, ia asupra lui boala ei, și el moare de cancer. Astfel, acestor trei exemple li se pot adăuga și altele, toate arătând că uneori o suferință este lăsată de Dumnezeu „ca să răscumpere din iad sufletele fiilor duhovnicești”[2] – fericita Praskovia Ivanovna).

Un argument aparte, tratat indirect, este cel al transplantului de organe, care are ca și temei și textul din Ga. 4,13-15: „Căci mărturisesc despre voi că, de ar fi fost cu putință, v-ați fi scos ochii și mi i-ați fi dat”.

În paginile cărții îl găsim dat ca și exemplu de asumare a vieții încercate pe sfântul Luca al Crimeii, care, deși la doi ani de la instalare ca și arhiereu – 26 mai 1946, își pierde vederea, el totuși slujea constant „intrând în biserică fără ajutor omenesc, săruta icoanele singur, fără să bâjbâie, spunea pe dinafară rugăciunile și Evanghelia, … primea la consultat pe bolnavi”[3]. Sfântul Paisie este reamintit iarăși prin ceea ce îi spune unui paralizat de picioare: „oamenii care se adună în jurul tău și îți slujesc își mântuiesc în felul acesta sufletele”[4].

De multe ori boala este un semn al lucrării atotputernice divine față de stăpânii acestei lumi: „prefacerea apei în sânge și a toiagului în șarpe (semn al stăpânirii lui Dumnezeu asupra naturii, fiindcă apa este simbolul vieții, iar șarpele întruchipa zeița egipteană a fertilității), provocarea și vindecarea leprei lui Moise (Ieș. 4). Faptul că toate bolile se declanșează cu îngăduința lui Dumnezeu și că unele se vindecă imediat după terminarea rugăciunilor făcute în acest sens, arată clar că suferința se îndepărtează datorită efectului rugăciunii și este „supusă” Creatorului. Este cazul slujitorului regesc de la Ioan 4,46-53, care merge la Mântuitorul și-L roagă pentru copilul agonizant; Domnul îi spune: „Mergi, copilul trăiește!”, iar slugile îi confirmă: „În ceasul al șaptelea l-au lăsat frigurile, iar tatăl a cunoscut că ceasul acela a fost în care Iisus i-a zis Fiul tău trăiește, și au crezut el și toată casa lui”. Un alt exemplu vorbește de o scrisoare a unui om care a trimis-o la San Francisco ca să i se citească o panihidă la mormântul sfântului Ioan Maximovici pentru soția sa grav bolnavă. Și aceasta a început a se ridica din pat după luni de suferință imediat după parastas[5].

Bolile suntîn mod vădit și o urmare a îndepărtării omului contemporan de morala bunului simț, nu mai vorbim de un stil de viață dezordonat. Iată ce explicații dă autorul: „Decăderea moravurilor, concubinajul dintre adulți și copii, căsătoriile între rudele apropiate, creșterea galopantă a numărului cazurilor de boli venerice, de perversiuni sexuale și de crime pe fond sexual, caracterul de masă al avorturilor, contracepției și complicațiilor care urmează acestora (incluzând infertilitatea și cancerul), numărul sporit al sarcinilor la adolescente, creșterea numărului de copii nedoriți și abandonați contribuie la degenerarea populației, duc în prăpastie. La cele enumerate mai înainte trebuie să adăugăm mulțimea fără precedent a cazurilor de boli psihice, de alcoolism, de narcomanie, de sinucidere și, bineînțeles, de SIDA[6].

Pentru a înțelege șlefuireape care ne-o aduce o suferință suntem îndemnați să ne imaginăm că suntem o casă: „Dumnezeu intră în această casă ca s-o refacă. La început poate că nu puteți pricepe încă ce face El. El repară canalizarea și acoperișul. Necesitatea acestor reparații vă este clară și nu vă provoacă mirarea. Iată însă că El începe să spargă casa și încă în așa fel, încât vă doare. Pe deasupra, nu vedeți nici un rost în asta. Ce urmărește El? iată ce: face din voi o cu totul altă casă, o casă nouă, cu totul altfel decât v-o imaginați voi. Undeva pune acoperiș nou … Voi credeți că urmează să vă transformați într-o vilă mică și simpatică, însă Dumnezeu face un palat și are de gând să locuiască chiar El acolo …”[7].

De asemenea, mitropolitul Antonie al Surojului povestește de un bolnav țintuit la pat care, spunându-i să nu-și mai facă planuri, este de dorit să înceapă să fie. La care bolnavul replică: „Da, dar toată viața am făcut, (adică am tot muncit), și nu știu ce înseamnă să fiu”. Iar episcopul adaugă: „L-am sfătuit să reflecteze la viața sa, începând din momentul dat … Acum zaci la pat. Gândește-te în ce relații ești cu cei din jur – nu numai aici la spital, ci în viața pe care ai dus-o înainte, și îndreaptă tot ce nu e așa cum trebuie. Trebuie dezrădăcinată toată amărăciunea, trebuie curmate toate certurile, trebuie vindecat tot ce este rău, și așa mai departe”. Spre momentul final bolnavul adăugă: „Părinte Antonie, cu trupul aproape am murit, dar niciodată nu am simțit că trăiesc atât de intens ca acum”[8].

„Câteodată, Domnul lasă să rămână unele simptome neînsemnate, manifestări reminescente ale bolii, ca aducere-aminte de pierderea harului. Suferințele de acest fel par a ne repeta avertismentul Mântuitorului: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5,14). Iată și demonstrația: „Un păstor încercat i-a împărtășit autorului acestor rânduri un caz uimitor. La spovedanie a venit o fată al cărei corp era acoperit cu leziuni mărunte de psoriazis. Doctorii erau neputincioși atât în privința acestor leziuni, cât și în privința mâncărimii de care suferea fata. Stând de vorbă cu bolnava, preotul și-a dat seama care era cauza duhovnicească a bolii: la fel ca mulți alți tineri, fata era pasionată de muzica pop occidentală, îi plăceau casetele video cu texte îndoielnice și cu scene fără perdea. După discuția cu părintele, fata a făgăduit lui Dumnezeu că va arde acele înregistrări video, ceea ce a și făcut. în scurtă vreme, corpul ei s-a curățit, cu excepția unei mici pete pruriginoase lângă încheietura mâinii drepte. Venind iarăși la spovedanie, fata a recunoscut că nu a fost în stare să renunțe la ultima casetă video, cea mai îndrăgită. Doar călcându-și deplin pe inimă și îndeplinindu-și făgăduința s-a vindecat cu totul”[9].

O altă idee importantă este următoarea: „Boala vine ca să ne pună la încercare și să ne umanizeze. În cuptorul ei trebuie să ne călim, să creștem și să ne întărim duhovnicește, să ne pregătim pentru chemarea pe care o avem în viață. Cu fiecare dintre noi asta se întâmplă într-un mod aparte”. Iar exemplul edificator este cel al președintelui SUA Franklin Roosevelt, „ales de patru ori în această funcție”, care în 1921 s-a îmbolnăvit de poliomelită și a avut nevoie de trei ani de recuperare. „Invaliditatea l-a dezvoltat mintal, a făcut din el un politician mai abil și un om  profund, …”. Între anii 1933 și 1945, Roosevelt a fost fără întrerupere președinte. Țara, epuizată de dura criză economică, de șomaj, de inflație și de foamete, a crezut în noul curs. Președintele a învins lupta pe viață și pe moarte cu oligarhii și corupția, a călăuzit cu bine țara prin cele mai grele vremuri”[10].

Așa cum unii oameni de azi își împart viața în „înainte” și „după” covid, tot așa și autorul aduce mărturii în acest sens cu referire la bolile prin care au trecut unii din pacienții săi. O altă idee pe care autorul insistă este aceea a „istoriei fiecărui om care înscrisă în istoria familiei lui, care, ala rândul său, este cuprinsă în istoria neamului său. „Părinții le transmit copiilor urmele acelor conflicte, contradicții și probleme pe care n-au vrut sau n-au priceput să le rezolve în mod corect. De aici vin boli misterioase, morți greu de explicat, pierderi de neînțeles …”[11].

De asemenea, cartea are exemple bogate în persoane care s-au spovedit după zeci de ani și care s-au împărtășit, de persoane care, după ce s-au mărturisit nu au putut în nici un chip să primească Sfintele, de reacția îndrăciților la obiectele și substanțele sfințite de har, de faptul că Dumnezeu nu greșește în nici un chip când rânduiește viața cu încercări, și alte gânduri și exemple deosebit de ziditoare, pe care vă invităm să le descoperiți lecturându-o.