Lectura lunii - „Despre adevăratul creștinism, Îndatoririle creștinului față de Dumnezeu”

Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-1783), cunoscut timpului său cu supranumele de Gură de Aur al Rusiei, a păstorit între anii 1762-1769; în 1769 s-a retras în singurătate și s-a adâncit în viața duhovnicească; a avut o bogată activitate literară; între scrierile sale amintim: „Despre pocăință; Despre adevăratul creștinism”; „Dumnezeu în împrejurările vieții zi cu zi”; „Dragoste și milă față de aproapele”; „Despre păcate. Despre adevăratul creștinism”; s-a îngrijit de educația clerului și a creștinilor pe care-i slujea; dintre operele sale, acum, la început de An Bisericesc, vă propunem spre lecturare recenzia cărții „Despre adevăratul creștinism, Îndatoririle creștinului față de Dumnezeu”; tomul a fost editat la Sophia / Siluana, anul acesta. Mai adăugăm câteva referințe semnificative din viața sfântului: era de o blândețe și smerenie nemărginite, astfel încât, atunci când credea că ofensa pe cineva, era primul care cerea iertare; miluia săracii cu pensia sa, iar când aceasta se sfârșea, se împrumuta pentru a dărui în continuare; în timpul mesei punea să i se citească din Vechiul Testament, iar după Vecernie din Noul Testament; avea obiceiul ca noaptea să înconjoare biserica făcând metanii la fiecare din ușile acesteia; se împărtășea de fiecare dată cu șiroaie de lacrimi curgând din ochi; în timpul zăvorârii, ieșea doar pentru a-i vizita pe deținuți. Una din apoftegmele sale a fost aceasta: „În ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem și spre ce suntem înclinați prin firea noastră … ceea ce se ascunde în inima noastră”.

            Cartea de față este structurată în patru capitole: „Despre Evanghelie și Biserică”, „Despre Sfânta Biserică și Botez”; Despre îndatorirea creștinească față de Dumnezeu” și „Despre îndatorirea creștinească față de Iisus Hristos”.

            În tratare, avem înainte un adevărat catehism, bine structurat și bogat în argumentare. Astfel, Evanghelia „în afara faptului că ne învață ce să facem și ce să nu facem, sârguind astfel să ne îndepărteze de păcat, ne călăuzește la Hristos, ca și cum ne-ar duce de mână, ca pe niște neîndreptați și neputincioși”. „Ea se propovăduiește de la începutul lumii; cei dinainte de nașterea Domnului au crezut în Cel ce avea să vină, iar noi credem în Cel care a venit. Precum creștinul își are începutul de la credință, credința își are începutul de la Evanghelie. Pentru a primi credința în inimă din Evanghelie, trebuie să simțim în inimă putere, dare în vileag a păcătoșeniei proprii, osândire de sine și frică de judecata lui Dumnezeu”[1].

            În privința raportului dintre credință și înțelegere, Sfântul Tihon argumentează așa: „În aceste taine ale lui Dumnezeu (cum este Dumnezeu Unul în fire, dat întreit în Fețe), înțelegerea trebuie să urmeze credinței … Cunoașterea lor nu depinde de înțelegere, ci de credință, și nu credem ca să cunoaștem, ci cunoaștem ca să credem”. Gândim anticipativ că ne poate fi de folos să cunoaștem care sunt Însușirile și lucrările credinței mântuitoare:

Ø  Ea „atrage la sine și își însușește toate binefacerile lui Dumnezeu. Ea îl învață pe credincios să grăiască în inimă: Cred întru unul Dumnezeu Tatăl, întru unul Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care m-a izbăvit nu cu argint, nici cu aur, … ci cu cinstitul Său sânge … Cred întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care prin baia nașterii celei de-a doua m-a renăscut a sluji Domnului întru cuvioșie și dreptate în toate zilele vieții mele; Care în chip duhovnicesc mă învie, … mă ajută la nevoința împotriva păcatului, …;

Ø  Credința mântuitoare mărturisește fără frică, acolo unde este trebuință și nevoie, ceea ce crede …;

Ø  Această credință are îndrăznire și nădejde în milostivirea lui Dumnezeu, în iubirea de oameni și ajutorul Lui, conform cuvântului: Cheamă-Mă în ziua necazului și te coi izbăvi (Ps. 49,16);

Ø  Credința curăță inima credinciosului de tot ce este al acestei lumi, adică de împătimirea față de cinste, slavă, bogăție, plăceri, și de tot obiceiul păcătos, fiindcă cele ce sunt potrivnice, de pildă focul cu apa, nu se împacă împreună; tot astfel și credința, ca dar ceresc, nu se împacă la un loc cu cele pământești și stricăcioase;

Ø  Această credință îl desparte pe omul credincios de nădejdea în zidire, în fii oamenilor, în cinste, în bogăție, în puterea proprie, … (Ier. 17,5);

Ø  Credința îl slobozește pe credincios de păcat, de moarte, de blestem, de iad, de diavol și de celelalte nenorociri, și îl face slobod duhovnicește (2 Cor. 3,17);

Ø  Credința înnoiește pe om, îl face voitor de bine, iubitor, milostiv, răbdător, blând și îndrăgitor al celorlalte virtuți creștinești …(Gal. 5,6,22);

Ø  Această credință lucrează bucurie și veselie în inima celui care crede, așa cum vedem din spusa apostolului: S-a bucurat cu toată casa sa crezând în Dumnezeu (Fapt. 16,34);

Ø  Această credință alină pătimirea și necazul, conform Rom. 8,17;

Ø  Această credință are adevărata frică de Dumnezeu, prin care credinciosul se abate de la orice păcat, de la orice împătimire (I Ptr. 1,17);

Ø  Această credință dă mare preț și înaltă cinstire mântuitoarei iconomii a lui Hristos, nașterii, viețuirii pe pământ, …;

Ø  Această credință se nevoiește împotriva păcatului;

Ø  Ea unește în chip de taină sufletul credinciosului cu Hristos, ca pe o mireasă cu mirele ei, cum spune prorocul Osea (2,20)[2].

Dacă virtutea credinței este atât de importantă pentru viața creștinului, atunci înseamnă că ea are și potrivnici sau factori care o pot împuțina și nimici. Autorul ne spune că „sfânta credință este supusă ispitelor de multe feluri:

Ø  O ispitește trupul împreună cu patimile și poftele, (Iacov 1,14);

Ø  Smintelile acestei lumi, adică învățătura strâmbă și potrivnică cuvântului dumnezeiesc, pilda vieții stricate, amăgirea bogăției, cinstirii, slavei și desfătărilor;

Ø  Satana și slugile sale sârguiesc să o dezrădăcineze și ca pe o scânteie iscată să o stingă înecându-o în necazuri, nevoi, prigoane și restriști;

Ø  Nenorocirea duhovnicească: tulburarea, frica și groaza de judecata lui Dumnezeu, deznădejdea[3].

Credința sfântă se întărește și crește prin cinstirea și ascultarea plină de râvnă a cuvântului dumnezeiesc (Rom. 10,17); ea se înmulțește prin cugetare la minunatele fapte ale lui Dumnezeu și la făgăduințele Lui, așa cum s-a petrecut cu Noe, Avraam, … și printr-o gândire deductivă de acest fel: „căci Dumnezeu, adevărat fiind, nu poate să mintă; atotputernic fiind, tot ce voiește face, …; bun fiind, vrea să dea fericire făpturii Sale; drept fiind, pe robii Săi cei credincioși, îi va răsplăti. Credința se întărește și prin rugăciune osârdnică și deasă.

De asemenea, sfântul Tihon enumeră și semnele necredinței:

Ø  Viața stricată, fără frică de Dumnezeu și potrivnică legii Lui;

Ø  Împătimirile de lucrurile vremelnice și lumești, adică de cinstiri, bogăție, aur, răsfăț.

Ø  Fățărnicia, fiindcă fățarnicul își arată cucernicia numai pe dinafară, …, iar fățarnicul face pe plac oamenilor, nu lui Dumnezeu; de la oameni caută slavă și laudă, nu de la Dumnezeu;

Ø  Disprețuirea și părăsirea virtuților creștine este un semn al necredinței;

Ø  Nădăjduirea în sine, în evlavia, cinstea, bogăția, puterea proprie;

Ø  Disprețuirea și părăsirea ascultării sau citirii cuvântului lui Dumnezeu;

Ø  Părăsirea rugăciuni este dovada pierderii credinței;

Ø  Deznădăjduirea de mila lui Dumnezeu[4].

Expunerea în paralelă intre o realitate sau un adevăr și opusul acestora este o metodă a acestei cărți. În acest chip autorul așază față în față, de exemplu, ascultarea cu neascultarea de Dumnezeu[5], felul în care se proslăvește Numele lui Dumnezeu și felul în care acesta este hulit în felurite chipuri[6].

Sfântul Tihon explică rugăciunea Tatăl nostru, vorbind despre înțelesurile generale ale rugăciunii, altfel spus „despre chemarea lui Dumnezeu”, despre rugăciunea păcătosului care se pocăiește, a omului care simte mânia divină, în vreme de necaz și strâmtorare, ca ajutorul lui Dumnezeu să nu se depărteze de la noi[7], etc.

Plecând de la unele atribute dumnezeiești, el ne arată cum se cade să trăim: „Dumnezeul și Domnul tău este drept și dreptatea a iubit; vrea și de la tine, ca tu … să iubești dreptatea și să faci dreptatea, ca astfel să arăți că într-adevăr te-ai născut de la El; Dumnezeul și Domnul tău nu obijduiește pe nimeni, ci oricâte face, cu dreptate face; așadar, și tu ești dator, după pilda Lui, să nu obijduiești pe nimeni nici prin cuvântul, nici cu fapta, nici în vreun alt chip; Dumnezeu și Domnul tău este adevărat, credincios în toate cuvintele Sale; și tu ești dator să te păzești de amăgire, minciună, viclenie și fățărnicie; Dumnezeul și Domnul tău te iubește, așa cum îi iubește pe toți și pe toți îi miluiește; și de la tine vrea același lucru; Dumnezeul și Domnul tău iartă greșelile tale și ale tuturor care se pocăiesc și nu le pomenește, și de la tine vrea același lucru; Dumnezeul și Domnul tău sfânt este; Și tu ești dator să păzești sfințenia cea dată ție de la botez, și pentru aceasta să te păzești de toată întinăciunea trupului și duhului, să te ferești de toată necurăția …[8].

Spre finalul cărții, sfântul Tihon ne conduce către înțelegerea și lucrarea virtuții celei mai mari, iubirea lui Hristos. Ce înseamnă să-L iubim pe Dumnezeu? A-L iubi pe Domnul presupune a nu ne mai despărți de El, a face voia Lui,

De asemenea, ierarhul răspunde la întrebarea „Cum să îl iubesc pe cel care mă dușmănește?” și răspunde așa: „Îndrăgostitul iubește și pe cel pe care îl iubește cel iubit. Astfel, când iubești pe prietenul tău, de dragul prietenului tău iubit, iubești și pe cel pe care prietenul îl iubește”. Îndrăgostitul se ferește a-l jigni pe cel iubit, … Și atunci când păcătuiește cu ceva, iubitorul de Hristos se străpunge, îi pare rău, se defăimă pe sine, … Îndrăgostitul poartă totdeauna în inima sa pe cel iubit … Îndrăgostitul urmează obiceiul celui iubit, și oricine caută să aibă prietenie cu cel asemenea sieși. El este într-un cuget cu cel iubit și împreună-glăsuiește cu el în toate; el caută și vrea pentru cel iubit al său slavă și cinste, iar cel ce iubește pe Hristos caută întru toate slava numelui Lui, nu slava sa, … Îndrăgostitul nu iubește ceea ce iubitul lui urăște, precum fiul nu iubește pe potrivnicul tatălui său[9].

Nădăjduim că aceste mici fărâme de hrană duhovnicescă să fie cel puțin temeiul și motivația de care avem nevoie în a lectura pe îndelete cartea și în a o recomanda și cunoscuților noștri.

Preot Cristian Prilipceanu